marți, 30 august 2011

Arogante sub felinar. Partea a II-a.


Doua zile.

Se spune ca o minune tine 3 zile… oare de ce nu 2 sau doar o zi?
Cineva imi spunea ca viata este facuta din clipe adunate pe un lant numit timp (de fiecare data imi imaginez margelele rosii ale bunicii). Daca se intampla sa pierzi o clipa este inutil sa te apleci dupa ea sa o cauti in iarba, dar este foarte important sa ai grija de clipele care ti-au mai ramas agatate.
Ma trezisem cu o mahmureala de imi crapau tamplele, aceiasi camera goala…alta zi. 
Nu am avut curajul sa o trezesc, vroiam sa mai privesc cum doarme. Nu pot sa descriu senzatia…fiecare a trait cel putin o data sentimentul de liniste. Totul in jur parca privea acelasi zambet, aceleasi buze , aceleasi gene pe care Mos Ene le “cususe” cu un fir alb din cel fin vis, un vis de matase. 
Cred ca mi-am repetat in gand de vreo 3 ori expresia “Doamne, ce frumoasa esti!” . Nu stiu cat a durat clipa aceea, de undeva de departe s-a auzit un zgomot mic, apoi o usa trantita, un claxon, etc. revenisem la realitate.
Aceiasi camera plina cu amintiri, hartii, sticle de bere, pachete de tigari goale, tu si eu…aceiasi zi.
I-am sarutat umarul gol, mi-am pus capul pe perna si am adormit…

Probabil ai avut dreptate, au fost cele mai frumoase 2 zile, dar ce nu stii tu e ca eu nu am avut nevoie de 48 de ore sa-mi dau seama…eu am avut  nevoie de o clipa.

Al tau (de ce nu?) mereu,
                         Eu

joi, 4 august 2011

Te iubesc!


Te iubesc pentru ca altceva nu pot sa fac.
Te iubesc chiar si atunci cand te urasc pentru ca ai dreptate iar eu nu vad sa accept.
Te iubesc pentru ca esti singura femeie pe care nu am reusit sa o mint si nu cred ca voi reusi vreodata.
Te iubesc pentru ca in fiecare dimineata de vara imi spuneai “Azi sa nu uiti sa zbori si pentru mine!”
Te iubesc pentru ca m-ai iertat de fiecare data cand te-am facut sa plangi!
Te iubesc pentru ca vezi in mine omul pe care eu nu-l voi putea privi niciodata.
Te iubesc pentru ca ai avut curajul sa incepi o noua viata alaturi de mine, chiar daca stiai ca o sa te las singura.
Te iubesc pentru ca mi-ai amintit ca esecul este experienta care precede succesul.
Te iubesc pentru ca de la tine am invatat sa traiesc fiecare zi cu zambetul pe buze.
Te  iubesc pentru ca si atunci cand nu trebuie, ai incredere in mine.
Te iubesc pentru ca de fiecare data cand zambesti, ma simt in al noua-lea cer.
Te iubesc pentru ca m-ai invatat sa-mi calc camasile (toate cele 57:).
Te iubesc pentru ca m-ai invatat ca in ciuda deceptiilor sa nu-mi pierd increderea in mine.
Te iubesc pentru ca desi nu cred in Dumnezeu, tu esti ingerul meu.
Te iubesc pentru ca m-ai invatat sa fiu Om intre Oameni.
Te iubesc pentru ca atunci cand vorbim uit de toate responsabilitatile si ma simt din nou copil.

Iarta-ma te rog pentru ca am scris o mica, mica parte din lucrurile pentru care te iubesc, si iti promit ca anul viitor voi fi langa tine sa-ti spun toate lucrurile astea si mai presus de atat…
… La multi ani Mama mea!

duminică, 17 iulie 2011

Arogante sub felinar. Partea I


Am fost şi am rămas ceea ce psihologii numesc un "animal afectiv". Adică n-am ştiut niciodată, cum nu ştiu nici acum, ce inseamnă "a fi obiectiv". Cum ar putea un om să se golească de sine, de amintiri, de impresii, de emoţii, pentru a fi deplin "obiectiv"? (Octavian Paler)

            Nu despre citatul de mai sus as vrea sa vorbesc, dar mi-a placut si am inceput cu el…nu are nici o relevanta.
           
Incep prin a spune ca ai avut si ai dreptate (urasc sa recunosc asta), si pentru ca nu mai am cum sa-ti spun, am preferat sa scriu in speranta ca vei citi sau nu vei citi niciodata.
            
 Sunt un las (cu “l” , nu cu “L”) pentru ca imi place asa cum sunt eu, pentru ca incerc si stiu ca pot sa fac mult mai mult, dar rutina, obisnuinta si comoditatea ma impiedica sa fac mai mult. Sunt las pentru ca nu spun lucrurilor pe nume… toate clipele traite au un nume.
          
In speranta ca o sa ma trezesc (mi-e frica sa-mi dau “restart” pentru ca nu mi-am salvat unele persoane, amintiri, lucruri importante, trebuie sa-mi creez un “folder” nou pe care sa-l numesc EU) si o sa o iau de la inceput, inceput pe care il vad incert si timid. De ce inca mai aman momentul? Ei bine, inca traiesc cu speranta ca se poate imbunatati situatia de acum…
            Mi-am uitat ideile…o sa revin sa-ti mai povestesc!


Al tau,
       Eu

joi, 23 iunie 2011

Inainte de virajul 1!


Nu mai stiu in care seara m-ai intrebat ce senzatie aveam la fiecare decolare…mi s-a parut ciudata intrebarea, dar nu forma ei sau faptul ca m-ai intrebat...doar ca majoritatea oamenilor au curiozitatea sa te intrebe direct despre “senzatia” de zbor.
Aveam o perioada cand imi era teama sa spun ca zbor, de ce? Imi era teama de intrebarea “Si cum e cand zbori?” , mult timp nu am stiut ce sa raspund, deoarece raspunsul continea de cele mai multe ori doua explicatii amestecate, una a senzatiei psihice pe care o aveai si una care tinea doar de tehnica de zbor. De aceea nu stiam sa explic…senzatia nu aveam cum sa o descriu in cuvinte, tehnica trebuia explicata de la “litera A”.
            Hai sa-ti povestesc o dimineata de toamna:

Adidasii imi erau unzi leoarca de la roua de dimineata, imi bausem ness-ul facut cu apa rece si imi asteptam linistit randul pentru prima lansare…era ce-a mai frumoasa zi de septembrie.
Te echipezi cu parasuta de urgenta, te asezi confortabil in scaun…te “legi” in chingi, treci flaps pe pozitia a doua, verifici altimetrul sa fie calat pe 0, verifici comenzile din mansa si paloniere si inchizi cabina. Primesti “semnalul” de clansare cablu si dai OK-ul, apoi cablul se intinde in fata ta…simti smucitura in cabina si respiri adanc. Te gandesti ce frumoasa e padurea, te gandesti la viteza de decolare si cum sa faci declansarea cat mai sus…”azi declansez la 380 de metrii” mi-am spus!
Simti iarba cum mangaie burta planorului, te desprinzi, tragi putin de mansa, viteza creste 60-70-100  km/h si atunci tragic progresiv de mansa pana stabilizezi viteza la 110-120 km/h…esti cu ochii pe altimetru… urca…20-30-40-50-60metrii, uiti de viteza… 130km/h…
“…Mai trag putin de mansa si atunci simt o smucitura puternica, apuc manerul de declansare (injur cablul) trag cu putere de doua ori. Sunt liber, ma uit in fata si vad cerul, ma uit la viteza si eram intr-un semipicaj pe coada, viteza fuge la 50 (da, aveam sub viteza de angajare) si urmatoarele 2 secunde din viata mea mi se par minute. Imi aduc aminte de cazul de urgenta (vedeam foaia scrisa cu doua zile in urma in fata ochilor) Imping de mansa puternic, flaps pe 0…sunt cu “capul in pamant”. Imediat viteza imi urca la 100 km/h , scot flapsul pe 3, vad iarba din ce in ce mai aproape…trag incet, incet de mansa…vad linia orizontului, iarba ma mangaie din nou pe “burta” ating pamantul cu ambele roti, scot frana si ma opresc…
Ma desfac din chingi, ma duc la coada planorului, verific bechia si apoi ma asez pe iarba…se dusese doza de adrenalina si am inceput sa tremur…mai aveam o tigara… “
A fost ultimul zbor pe care l-am facut acasa…a fost ultima tigara fumata pe aerodrom…si ultima zi cand am simtit cu adevarat ca zbor.
Si acum cand inchid ochii imi imaginez zborul acela complet…

marți, 10 mai 2011

Unde vrei sa mergi?

Pana unde vrei sa mergi?

M-a intrebat soferul care oprise langa mine. Nu stiu...inca nu m-am hotarat, i-am raspuns si am adormit pe bancheta din spate a masinii...

Apoi m-am trezit acasa cu toti in jurul meu care tipau la mine “Pana unde vrei sa mergi...” ,toti erau nervosi sau plangeau, tu mi-ai intins mana si mi-ai urat “Drum bun!” , te-am privit, imi zambeai si m-am intors in timp cu 50 de ani, am inteles si am plecat nepasator si increzator in ceea ce mi-ai spus...
Apoi m-am trezit in prima zi de scoala, eram in taxi...mustaciosul care era la volan, m-a “mirosit” ca habar nu am unde sunt si m-a intrebat “Unde vrei sa mergi?”, i-am facut semn sa porneasca...
Sunt beat de fericire...o tin de mana si incerc sa merg in echilibru pe bordura ingusta...m-a luat in barate si m-am intrebat “Unde vrei sa mergem?” ... am sarutat mana care ma tinea si am urcat inapoi pe bordura...”off, m-am saturat de copilariile tale” am auzit spunand in spatele meu si am inceput sa rad.
Apoi eram intr-o sala de curs cu ochii “carpiti” de somn si plin de emotii, profesoara a mai aruncat o privire in documentul salvat pe desktop si mi-a spus “Si unde vrei sa ajungi...”. Eram fericit, si eram aproape de finalul licentei, reusisem ceea ce imi propusesem...visam pe viitor Bani, Glorie si Femei (neimportant autorul)

Cineva imi spunea odata ca trebuie sa ne fixam o tinta sau un punct final al destinatiei noastre cat mai departe incat sa ne fie foarte greu sa il ajungem...asa ca mi-am fixat un punct atat de indepartat incat sa ma mentina ocupat cativa ani buni. Ideea e sa te opresti pe parcursul drumului din “mers” si sa te odihnesti, sa-ti recalculezi ruta de mers, sa-ti alimentezi resursele necesare, si sa ii multumesti partenerului de drum ca te insoteste in calatoria ta.

Soferul m-a intrebat din nou “si pana la urma nu mi-ai spus, pana unde vrei sa mergi?”.
Pana la capat, i-am raspuns vesel, dar de aici o sa merg pe jos...am coborat si masina a plecat lasand in urma ei un nor de praf si omul peste care mai trecusera 3 ani din viata.

Am privit linia orizontului si mi-am spus in gand: “De data asta merg pana la capat!”

duminică, 17 aprilie 2011

Randuri scrise cu cerneala

                                                        Draga Tu,


  Iti mai aduci aminte primul ¨Te iubesc!¨ ? Nu-i nimic daca nu mai stii, o sa-ti aduc eu aminte...l-ai trimis printr-un sms in care a scris ¨Et csebui!¨...eu insa am uitat cand ti-am spus prima data ¨Te iubesc!¨...poate o sa-mi amintesti tu candva...
  Sau cand ne plimbam pe strazile orasului pe care-l ador asa de mult...si iti spuneam ca noi de fapt nu avem cum sa existam, e doar in imaginatia noastra...Tu care ma faceai sa-mi ¨vand sufletul¨ de fiecare data cand te sarutam...in schimbul unui imposibil care se derula intr-o data trecuta pana intr-un viitor inexistent pentru noi, dar si nimicul e ceva!
  Poate ca atunci nimic nu era mai delicios decat sandvisurile pe care le faceai si pe care le mancam impreuna dupa o zi de zbor, in turnul de control privind apusul...si imi spuneai ¨Cat de bine ai facut azi aterizarile!¨...de fapt eu nu aterizam niciodata, mult timp am ¨zburat¨ prin norii mei!
  Si apoi te-am adus in lumea mea, si te-am lasat sa vezi cine sunt eu, cum sunt eu si cum nu voi fi niciodata...nici acum nu stiu cum sa-ti explic ceea ce ti-am spus in dimineata aceea, nu am gasit inca raspunsul la ¨Eu sunt fericit atunci cand ii pot face pe altii sa rada...¨. Insa eu voi fi ¨prima intalnire¨ la Modarom, nu-i asa?

  Acum nu mai stiu sa zbor, poate decat daca inchid ochii...dar intotdeauna ma trezesc dupa virajul 4 (nu mai stiu cum se fac aterizarile).
  Acum orice sms cu ¨te iubesc¨ parca nu mai are aceiasi esenta...sau nu mai stiu eu sa-i simt esenta.
  Acum nu mai cred in trecut, traiesc prezentul si nu-mi place sa gandesc prea mult viitorul, pentru ca nu m-am maturizat! Am ramas acelasi copil nebun care iti spunea: ¨Am avut nimic si am pierdut totul!¨.
  Acum nu imi mai fac griji ca o sa te ratacesti pana la Modarom...


  Acum fiecare Tu traiesti prin mine, si iti multumesc ca prin tine am ajuns sa cunosc pas cu pas fiecare zi. Si chiar daca Tu o sa uiti sau se ¨intampla¨ sa fi uitat, nu-i nimic o sa-mi amintesc Eu pentru tine.

                                                                                                          Mereu al tau,
                                                                                                                             Eu

P.S. Sa nu uiti sa-mi scrii...

vineri, 8 aprilie 2011

Intr-o dimineata...

 Trag ultimul fum din tigara si te privesc cum dormi…ma uit pe geam si vad ca ploua, ce bine ca azi am zi libera!
 A venit primavara…si eu urasc anotimpul asta, de ce? Poate ca intotdeuna m-a luat pe nepregatite, niciodata nu am observat inceputul de primavara. Plus ca fac parte din categoria speciala de oameni care sufera de astenia de primavara (daca exista o asemenea categorie). Ma “bucur” de aceasta suferinta in fiecare an, si spre bucuria mea cu fiecare an care trece, devine tot mai suportabila. Este starea care ma ameteste, imi amesteca gandurile, ideile si ma loveste acolo unde pot suporta cel mai greu durerea. Singura alinare ar fi gandul ca in curand se vor deschide terasele, ca voi purta pana la urma tricoul pe care mi l-am cumparat in ianuarie si ca o sa scap de greutatea ghetelor.
 Insa pe de alta parte, ma face sa fiu visator, sa imi fac planuri aiurea sa nu-mi mai inteleg pe deplin responsabilitatile, sa-mi doresc sa lenevesc toata ziua in pat…of! Sunt sigur ca si primavara asta o sa uit sa-mi cumpar umbrela, o sa dorm de 1 MAI si o sa-mi doresc sa beau vin fiert cu scortisoara.
 Noroc cu tine ca mi-ai amintit ca e primavara…am cautat pe google cand este ziua de Paste anul acesta (nu cred ca sunt singurul care nu stia), mi-am cumparat umbrela (sper sa nu o pierd) si promit ca de 1 MAI nu o sa mai stau in pat sa vizionez cele 3-4 filme pe care ma tot chinui sa le vad de 2 luni…primavara asta o TRAIESC, o RESPIR (nu o pot mirosi...din pacate sunt iar racit, dar trece).


 Statea in fata mea imbracata doar in fumul de tigara, imi zambea…E zambetul acela pe care vrei sa-l gusti in fiecare dimineata inainte sa pleci la munca sau zambetul acela care iti face seara mai frumoasa.
 Vrei sa stam toata ziua sa lenevim in pat?!